Depeche Mode in Romania

   Sa ne imaginam o zi spre finalul lui iunie. Stadionul Lia Manoliu. 40.000 de oameni de toate varstele pe strazile din jurul stadionului, la intrarile stadionului, in tribunele stadionului, la coada pentru suc si bere dezalcoolizata, in teren. Sa ne imaginam o lupta fizica impotriva caldurii si una psihica pentru a castiga o bratara aurie si un loc langa gard, exact in fata scenei.

   Sa ne imaginam ca apar Suie Paparude pe scena, canta fix trei melodii si ies, lasand loc pentru Sistem care au trecut neobservati timp de inca trei piese, si sa ne imaginam ca nu am observat ca sunetul a fost lasat intentionat "mai jos" pentru a putea avea un impact mai mare cu o jumatate de ora mai tarziu...

   Si sa ne mai imaginam ca dupa 30 de minute, intr-o butaforie complexa, futurista si de cele mai multe ori foarte activa, apar pe scena cei trei Depeche Mode plus anturajul lor. Ne-am putea imagina un playlist care incepe cu "A Pain That I'm Used To", si care continua cu "Suffer Well", "Walking in my Shoes", "In Your Room", "Home", "I Feel You", "Personal Jesus", "Photographic", "Leave in Silence". Evident, nu poate lipsi din acest playlist imaginar "Enjoy the Silence". Si zic sa incheiem acest concert ideal cu "Never Let me Down Again", si cu 80.000 de maini miscandu-se in acelasi ritm, stanga-dreapta, disciplinat si organizat, pentru ca cine poate sa nu asculte de Dave Gahan?

   Sa ne mai imaginam un show cu un aer de retro-future, un pic dark si cu siguranta deep datorita cuvintelor proiectate la fiecare melodie pe un glob imens de metal, un show care a fost pus extraordinar de atent pus la punct, incepand de la ecranele mobile sau jocul de lumini, pana la sunetul impecabil si complesitor, sau proiectiile filmate, montate si "lucrate" pe loc de un cameraman care a servit si drept tehnician de efecte speciale (folosind in fata obiectivului, in functie de melodie, perdele din bile de plastic, cruci, stencils-uri, filtre de tot felul si un stil salbatic de a manui camera).

   Si cu siguranta fetele isi vor imagina cum Dave ar intra pe scena imbracat intr-un sacou negru, pe care si-l va da apoi jos, ramanand intr-o vesta neagra, care cade si ea pe scena undeva la finalul lui I Feel You. Si ne vom imagina ca arata foarte bine pentru varsta lui, si ca e transpirat doar atat cat trebuie, si ca are un farmec care ii depaseste pana si vocea care nu il lasa nici o secunda. Si care ajunge pana la cei care stau pe ultimul rand din fundul arenei.

   Putem de exemplu, sa ne mai imaginam si ca Martin Gore ar sta tot timpul foarte concentrat, cumva inchis in el si in acelasi timp foarte atent la ce transmite spre cei 40.000 de oameni, din microfon, chitara sau felul in care arata si se misca pe scena. Si pentru excitement, o sa ne imaginam si ca la un moment dat un lant greu din acoperisul scenei cade la doar cativa centrimetri de el, si dupa ce Martin i-l arata lui Dave un pic panicat, acesta ii raspunde zambind "You're blessed...".

   Si ar mai fi de imaginat si Andrew Fletcher, care ar putea sta undeva intr-o cabina ca de DJ, deasupra scenei, ridicand des mana si ochii spre public, si la care ne-am uita si ne-am da seama ca probabil nu o sa ajungem niciodata sa ne inchipuim prin ce a trecut el in mai mult de 26 de ani de cariera.
 
   Doar ca nu mai e nevoie sa ne imaginam scenariul de mai sus, pentru ca daca ati fost acolo, puteti sa vi-l amintiti.